Te-ai zămislit din lut și din pământ,
Un trup fragil din carne și din dor,
Cu pieptul ars de soare și de vânt,
Și pulsul cald al propriului popor.

Am visat că ți-au crăpat coastele,
Din piept curgea și sânge, și puroi;
Te-au pus la zid, chemându-și oastele,
Mânjind și neamul, numele-n noroi.

Te-au aruncat în vetre de război,
Cu brațul dârz, ca un străvechi titan,
Lăsându-te să-nfrunți mereu puhoi,
Cu sevă pură, de dac și roman.

Ai rămas rănită, tristă, albă,
Bătrână, strângeai spuza de eroi;
La gât purtai, precum o grea salbă,
Pe cei picați pe câmpul de război.

Doctorii vremii îți scriau rețete,
Să-ți vindece oajda-n demnitate;
Dar șoimii îți puneau grea pecete,
Ți-au cusut pe buze: „libertate”.

Te-au oblojit cu pânze de lână,
Turnând pe răni doar miere și pelin,
Sperând că trupul tău va rămâne
Legat curat sub giulgiul plin de chin.

Atunci credeai că din durerea ta,
Prin plăgi de doftori doar oblojite,
Nu va dospi veninul, nu va sta
În neam, prin leacuri doar otrăvite.

Te-ai târât prin lanuri, prin văgăuni,
Și, ciungă, și șchioapă, greu ai răzbit;
Cu inima în zale, prin furtuni,
O țară cu suflet frânt ai zidit.

Ai renăscut din nou, dar nu întreagă,
Ți-au spus că-i pace, însă nu era;
Știai că simțul de român ne leagă
De neamul străbun care ne chema.

Ți-au spus „democrație”; ai zâmbit,
Te-ai ancorat în gând: va fi bine;
Ți-ai pus nădejdea să nu fii robit
De frați privind la cer, nu spre tine.

Au trecut ani, dar visul de-atunci
Nu-i despre tunuri, foc și uzură,
Ci despre sfintele noastre porunci,
Sub democrație, sub cenzură.

Azi nu mai suferi în grea luptă,
Rănile-s uscate, nu sângerezi;
Duci un conflict tacit; pacea-i ruptă,
Uiți, iubită țară, cât valorezi.

Rămâi azi între lumi, neam și glie,
O mamă încercată de război;
Rămâi, Românie, elegie,
Purtând virtutea vechilor eroi.